ADHURIM LAKO: Jurnal pentru bătrâneţe (Ditar për pleqëri)




Îi las jurnalul acesta prietenului meu Edi Rama care, 
de departe şi de aproape, mi-a stat şi nu mi-a stat alături 
în zilele ciudate ale acestei vieţi obişnuite


Miercuri, 03. 06. 1939
M-am hotărât să ţin jurnal. De ce nu? Când voi îmbătrâni (dacă voi izbuti vreodată) chiar dacă m-ar fi părăsit memoria, voi avea cu ce să mă ocup.
Cu câteva zile în urmă, m-am întors din Italia unde am absolvit Facultatea de Drept, cu note excelente. Cu acea ocazie, ieri ne-a primit Alteţa Sa Regală, regele. La întrunire, am participat împreună cu un grup de prieteni, studenţi proapăt întorşi din străinătate. Fusese organizată o cină măreaţă. Se adunase tot caimacul ţării mele.
M-am îngrăşat enorm. Trebuie să fi prins suta, de kile.
Am destule planuri de viitor, dar nu ştiu de unde să încep.. Om vedea…

Marţi, 07. Aprilie 1943
Sunt la Londra, în vacanţă. Azi împlinesc 25 de ani. Şi ce dacă? Am uitat complet, în toţi aceşti ani, să scriu câte ceva în jurnal.

Joi, 07. Aprilie 1953
Ce repede au alunecat anii! S-a făcut un an de când am fost numit Ministru al justiţiei şi treburile nu mi se par chiar în regulă. Am o presimţire nu prea plăcută. Cu ocazia împlinirii vârstei de 35 de ani, am invitat azi, la cină, la Hotel Dajti, o sumedenie de prieteni şi simpatizanţi. N-a fost rău. Tovarăşul X s-a pilit, a început să vorbească şi ne-a incomodat pe toţi.
M-am cântărit, 98 kg.


Miercuri, 07. Aprilie 1973
Trece miezul nopţii. Cu toţii dorm. O, Doamne, câţi şobolani! Nu ştiu cum mi-am adus aminte că-ntr-o zi am început un soi de jurnal. Şi fiindcă am scris câte ceva zic să-l continui. Stau de 14 ani închis, aici, la închisoarea din Burrel, sub acuzaţia duşman cumplit al omenirii. O grămadă de oameni, întâmplări, înjurături, plângeri. Părul meu aleargă spre cenuşiu. După masă, cu ajutorul Părintelui Joachim, am pregătit un griş cu lapte, cică pentru a-mi serba cea de a 55-a aniversare.

Duminică, 01. Mai 1974
Oraşul plezneşte de căldură. Nici azi, când e zi liberă, nu ne-au lăsat în pace. Se spune că va fi o defilare măreaţă, în centru. Corespunde ziua clasei muncitoare cu serbarea a 30 de ani de la eliberarea patriei! Au trecut 5 săptămâni de când am ieşit din puşcărie. Am început să lucrez în construcţii. Uite, aşa se duc zilele, umplute cu beton, cărămizi şi gunoaie. Dar iubitele, oare, unde mi-s? Pe unele le-am părăsit, altele m-au părăsit!

Miercuri, 07 Aprilie 1983
Doamne! Cu toţii mă părăsesc, încetul cu încetul. Cum pot fi eu calificat acum? Bătrân sau bărbat?! S-au făcut nouă ani de când m-au băgat din nou la acest zdup blestemat, de data asta sub acuzaţia: irecuperabil. Nu mi se dezlipesc zilele astea de naştere. Azi am împlinit 65 de ani. Sunt mort după o amantă. Miliţianul Frrok mi-a dat un pic de marmeladă.

Sâmbătă. Aprilie 1985
Azi am completat actele pentru a ieşi la pensie. Târfa aia din cartier nu era chiar rea. Tot azi s-a prăpădit conducătorul partidului. Tot azi am descoperit că m-au părăsit şi urechile, şi ochii. În sfârşit, m-am eliberat de toate. Şi casa mi-au luat-o. Şi oamenii, până la ultimul, mi-au murit.

Duminică, 07 aprilie 1988
De câteva luni m-au aruncat aici, la balamuc, în periferia oraşului. În mod straniu, azi împlinesc iar 70 de ani. Pentru că mă simt încă tânăr, înnebunit după femei! Sunt la ultimul etaj al unei clădiri cu tencuiala căzută. M-au legat de un pat de fier cu tot soiul de curele. O tânără infermieră, bruneţică, cu ochi strălucitori, m-a hrănit cu o farfurie de iaurt în plus, iar eu, ca un vechi zăpăcit, am muşcat-o de sânul stâng.

Luni, decembrie 1990
A început o mare mişcare aici pe la noi, pe care o numesc democratică. Într-o zi m-au invitat nişte cunoştinţe să ţin o cuvântare, undeva prin piaţă. Am, vorbit… şi am vorbit. M-au aplaudat, m-au luat în braţe, m-au aruncat în sus până era să-mi cadă inelele din şira spinării. În timpul săriturilor, ochii mi-au prins o blonduţă voluptuoasă care-şi flutura focoasă mâinile şi corpul înspre mine. Ah!, să-mi faci mama, mi-am zis, îţi arăt eu ţie visele!

Miercuri, 07 Aprilie 1993
Tocmai azi, când am împlinit 75 de ani, m-au ales preşedinte al tuturor celor persecutaţi din ţara mea. Mi-am ales o secretară, o roşcată tăcută care, maică-măiculiţa-mea!, mi-a făcut un tur prin cercurile iadului lui Dante Aligheri, la un motel, acolo, la ieşirea din oraş. Simt: viitorul a început să mă linguşească.

Marţi, 07 Aprilie 1998
Acesta este al patrulea an de când am fost ales preşedinte al ţării mele. Vai, câte lucruri bune şi rele s-au făcut!
M-am operat la ochi, le-am scos perdelele, şi acum văd mai bine decât bufniţa. La fel urechile, şi nu-mi scapă nici un sunet, oricât de uşor sau îndepărtat ar fi.
Cea de-a 80-e aniversare m-a găsit la Washington, unde suntem invitaţi câţiva şefi de state, ca să-i declarăm război războiului şi pace păcii. Ieri, la Pentagon, pe când vorbeam, am zărit o grăsunică frumuşică ce-mi dădea târcoale neobosită. I-am făcut un semn şi am fixat o întâlnire aici, în camera mea. Am pus pe masă nişte băuturi şi caviar şi o aştept… stai… stai un pic, aud nişte paşi repezi, iată s-au apropiat… cineva bate la uşă. Cine să fie, oare? Oh, dacă e ea, nici eu nu ştiu ce se va întâmpla…!

Sâmbătă, 19 februarie 2000
Azi m-am cântărit; 98 kg. De ceva vreme am ajuns la azilul oraşului. Nu m-au aruncat iarăşi la pârnaie, deoarece sunt bătrân. Aici n-o ducem prost. Sunt şi chiparoşi. Şi bănci ca să te aşezi. Şi soare. Şi ploaie. Am o amică, Mari o cheamă. Şi ea e singurică, la fel ca mine. Azi am ieşit împreună, ca de obicei, clătinându-ne, fără a vorbi. Ne-am oprit. Am culcat-o pe spate în luminişul plin de maci, şi lumea mi sa-ntunecat.
În română de A.-Ch. Kuciuk