Poetă de expresie albaneză născută la Korça în anul 1978. A absolvit filologia la Universitatea din Tirana (2000), debutând cu volumul ”Pădurea muzelor” în 2007. Predă literatura în învăţământul liceal din oraşul natal. Poeziile au fost preluate din volumul ”Flacărăgheaţă” (Flakakull) aflat în curs de apariţie.
Ceva învăţase paşilor noştri un ritm.
poate durerea pentru lucrurile imposibile,
gustul părăsirilor,
temerile ce gâfâie adânc în tăcere.
Ceva învăţase trupurilor noastre zborul,
poate deciziile fără întoarcere ale plecărilor
gările părăsite
apusurile
Precum arcul unei viori era podul ce l-am clădit să ne-ntâlnim.
În cenuşa nopţilor noastre,
e sare din marea ta îndepărtată şi lemn de nave,
e verdeaţă din vechile visuri şi colţuri ale prezentului.
E orbire clară şi stranie,
linişte şi condimente puternice.
Noi amestecăm adevărurile cu cele dorite.
visăm la trezire fără teama trezirii,
ne uităm în aşteptări
fără a întreba de dezamăgire
Noi – suntem toate numerele din faţa lui unu.
Noi – e doi-ul paşilor, a mâinilor, a sprijinului.
Noi – e mai mult decât câteva versuri.
Noi suntem ceea ce ne simţim în cenuşa nopţilor.
Prăpastie,
mă apropii de tine mereu
căci eşti femeie, ca mine.
Când ţi se sprijină cerul de pântece,
stelele te umplu cu presimţiri.
Când te văd aşa calmă, veşnică
nu trebuie să mă sprijin de tine
nici să mă plâng universului
de femeile ce se poartă ca nişte abisuri.
Trupul unei femei
e plin de solzi şi ghimpi
când ea nu vrea.
Sufletul unei femei
seamănă cu o cocă de fluvii de sânge,
vă pierdeţi când amestecaţi mâinile ca să-i daţi o formă.
Apă şi fulgere amestecă ea în pântece,
pe buze are vise, lapte în inimă
iar cu mâinile dă formă la orice.
Noaptea mi se aşează greoaie pe inimă
Noaptea mi se aşează greu pe inimă.
Cum să pornesc!
De câte ori mă hotărâsem la ora asta,
fără rămas-bun,
cu săruturile păstrate ca scrisori de regrete
netrimise,
cu meduzele cuvintelor adunate
să se otrăvească-ntre ele,
cu cântece crescute-n bezna maţelor,
acolo, printre rămăşiţele trupurilor
şi tronului înserat al pasiunilor
cu laşitatea justificată că lumii nu-i trebuie
o nebună în plus.
Cum să pornesc,
vagoanele norilor nocturne n-au staţii,
caravanele aştrilor nu se opresc să ia străini
şi cine ştie câte alte inimi şi-au luat deja
drumuri imposibile
Nu mai e.
Nu e!
nici ieri,
nici între lucruri,
nici între oameni,
nici în inimă,
nici în minte,
nicăieri n-a fost
iar tu continui să-l creezi...
Vino,
până voi putea
să port în suflet fericirea fără teamă
şi să cred în tine nu pentru că m-aş face conştientă
ci pentru că se întâmplă.
De câte ori traiul devine o povară
grea între iubiţi
în spaţiul golirii
fiecare visează la propria tragedie, personală
scurtându-i altuia săruturile
fără a îndrăzni să-l otrăvească definiţi.
Atinge-mă acum, atinge-mă
sunt un şarpe ce aşteaptă sunete din fluierul tău.
Stai,
până om putea.
Învaţă-te să n-ai pe nimeni.
Spune-le cuvintele vântului,
să le ducă departe-n vreun templu.
Lasă tristeţea să devină căsuţă,
să-ţi răcească zilele,
să te simplifice-n umbră.
Să se stingă vara voluptăţii
în mitra stihiilor nopţii.
Miezul ce-l sorbi din degetele ei,
e o credinţă oarbă.
Pleci de la el ca şi de la Dumnezeu.
Învaţă-te să nu alegi pe nimeni,
să plece ca nişte inimi de hârtie.
Apoi să crezi în cel ce este,
nu în cel ce se poate întoarce.
Nu murim singuri,
murim cu toată lumea ce-am trăit-o
şi cu cea rămasă neatinsă.
Murim cu toată iubirea
ce n-am putut s-o scoatem la lumină.
Veni disperarea
şi eu i-am zis: - cântă
niciodată nu sta tăcută
nu măcina, nu măcina, nu măcina
doar timpul macină oasele omului
tu cântă cum ştii, cum poţi
nu te-ngriji ca vorbele să aibă sens
nu te-ngriji ca muzica să atingă inima
grija-l disperă pe om mai mult decât tu
tu trebuie să te arăţi mai adevărată decât
fericirea, nu trebuie să se prefacă sufletul
pe care l-ai străpuns în lung şi-n lat şi peste tot...
cântă, niciodată nu te simţi ruşinată
chiar dacă... tăcută
cântă!
Încet,
pe câmpia tăcerii,
cade ninsoarea densă a limbilor nevorbite
Urme rare clintesc nemărginirea.