Ernest Koliqi: Apa din fântână (Uji i pusit) - Prosa

Prozator, poet, dramaturg, eseist, editor şi profesor de literatură (Shkodra, 1903-Roma, 1975). A studiat literatura la Padova, în Italia. Autor al volumelor: “Umbra munţilor”, “Negustor de steaguri” "Chemarea lui Skanderbeg", "Urma anotimpurilor", "Simfonia vulturilor", "Gustul pâinii dospite", "Oglinzile lui Narcis", "Leagănul de aur", "Lună însângerată" etc. A înfiinţat în Italia importante centre universitare de studii ale civilizaţiei albaneze, precum şi reviste de literatură, cultură şi spiritualitate.

Iubit-am basmul lui Narcis cu tot elanul sângelui meu primăvăratic. Şi pretutindeni şi mereu am căutat oglinzi în care să mă oglindesc.
Narcis m-am botezat în zilele primelor mele tinereţi, fără a presimţi pe atunci câtă tristeţe-mi va cauza mai târziu acest nume de floare. Dar oare nu sunt proaspete şi jocurile copilăriei, sănătoase şi neprihănite? Pe urmă, când înaintăm în vârstă, oare nu repetăm aceleaşi jocuri în gând, adică în realitate? Şi atunci ele nu mai sunt proaspete şi curate ca odinioară, ci tulburi şi tulburătoare, slăbitoare ale trupului şi-ale sufletului.
Din fragedă copilărie, iubit-am apele, fie ele curgătoare, fie nemişcate, valurile strălucitoare, suprafeţele acvatice cristaline, atât de atrăgătoare pentru Narcis cel visător.

Îmi aduc aminte de o noapte pe la jumătatea lui mai. O noapte fără lună. Shkodra fusese învelită peste tot de întuneric, un întuneric des care nu te lăsa să vezi nici măcar la o palmă departe. Curtea casei părea pierdută parcă-n străfundurile unei mări maronii, împreună cu duzii, cu teii şi cu micuţul foişor. Întunericul era dublat şi de tăcerea ce domnea dimprejur. Miresme de frunze şi plante abia născute, peste care domnea suflarea ispititoare a florilor, stăteau parcă suspendate-n nemişcarea aerului. Cu puţine nopţi înainte, mahalalele Shkodrei cântau sub fluturarea frunzelor. Acum, când primul şi cel de al doilea Sfânt Gheorghe trecuseră, oraşul se odihnea în pace deplină, obosit parcă de focul dansurilor. Doar cerul fierbea, plin de stele, peste acel întuneric nemărginit: stele îndepărtate, strălucind blând, tăcut, sus, foarte sus, în spaţii supreme, de unde nicio rază nu izbutea să lumineze pământul.
Mi s-a părut că-n depărtări începu să sune un fel de voce adormită, dar pătrunzătoare. Am stat la pândă. Nu cobora acea voce din cercurile cereşti, unde Calea Lactee se lungea însorită aidoma unei străzi misterioase presărată cu praf de mărgăritare. De unde venea, atunci? Nici eu nu mi-am dat seama. Desigur, venea dintr-o mare îndepărtare, sau poate şi dintr-un loc foarte apropiat: adâncul propriului meu suflet.
Mi se părea că recunosc în acea voce susurul apelor ce parcurg în lung şi-n lat pământul albanez.
Albanie, mireasă a apelor, dulceaţa ta vie împrospătează visele nopţilor mele.
Coboară vesel din munţi Drina şi Mat şi Erzen şi Seman şi Vjosa[1], dansând precum nişte cuscri tineri, prinşi mână de mână. Şi niciodată cântecul lor nu piere. Chiar şi-n cele mai negre zile de necaz şi jale acel cântec sună şi se răspândeşte ca un epitalam binecuvântător.
Un alt fluviu m-a răpit atunci pe neaşteptate, în valurile sale puternice. Sângele albanez, cel nu seacă niciodată, ci, așa cum Drina trece de la o vale la alta, curge de la strămoşi la strănepoţi, de la un veac la altul. Fluviu bogat, izvorând din cele mai vechi izvoare ale neamului omenesc, curge mereu generos şi puternic, într-un spirit semnat de degetul Dumnezeului Însuşi.
M-am simţit parte a lui şi parte a destinului acelui fluviu.
Dădaca ce l-a crescut pe genunchii ei pe tata şi care m-a crescut mai târziu şi pe mine, îmi povestea:
Într-o noapte de mai, ni te-a dăruit Dumnezeu tocmai la rădăcina trandafirului ce-nfloreşte lângă fântână. Nu ştiu bine cine te-a adus în curtea noastră. Poate vreun înger alb, alunecând pe raza lunii de atunci, sau poate Sirena Fântânii, cea care cunoaşte căile subterane şi le aduce mamelor prunci din împărăţiile îndepărtate ale Zării. Eu, în zorii zilei, când am ieşit să mulg vaca, te-am găsit plângând gol-puşcă la rădăcina trandafirului, plin de pământ albit de roua dimineţii. Şi te-am luat în braţe şi te-am dus la mama ta, care te aştepta. Şi te-am spălat şi te-am pus în leagăn colorat, cioplit în fruntea bazarului şi te-am învelit în pătură roşie”.
Cu buzele-i veştejite şi cu gura lipsită de dinţi, bătrâna dădacă i-a adus mereu somnul pruncului din acel leagăn, dorindu-i printre cântece străvechi un destin cât mai strălucit, şi i-a luminat primele cărări ale vieţii cu lumină aurită de legende. Oare, cine va cânta gloria voastră, bătrâne ale Albaniei? Cu legende şi mândre balade, voi aţi mărit inima acestui mic popor.
Şi în acel întuneric des, şi-n tăcerea apăsătoare a nopţii de mai mi-am adus aminte pe neaşteptate de povestea dădacei mele şi am ieşit în curte. Păşind cu ochii închişi, am ajuns până la fântână, atras parcă de o putere a destinului.
Simţeam în beznă prezenţa copacilor cu ramuri întinse deasupra curţii, crengile în care circula esenţa primăverii; simţeam respiraţia frunzelor noi; simţeam bucuria încă timidă a fructelor ce creşteau strecurate-n prospeţimea frunzelor; simţeam mişcarea mută, în inima pomilor, a lichidului ce se-ndulcea, devenind must; simţeam briza răcoroasă ce ieşea din fântână, atingând blând piatra cioplită. Dar de văzut nu vedeam nimic.
În mod straniu însă, simţeam şi auzeam fără a vedea nimic, în bezna acelei nopţi de mai, Shkodra care se întindea dincolo de zidurile curţii, răpită parcă de un vis plin de presimţiri tragice, sub stelele îndepărtate ce se frământau în spaţiile nemărginite ale bolţii cereşti. Iar dincolo de Shkodra, printre munţii Albaniei, urechea smulgea din inima tăcerii vocile izvoarelor, ale pârâiaşelor, ale râurilor.
Cu mâinile-mi întinse în faţă, schimbând paşii cu grijă, căutat-am gura fântânii. Imediat după ce am atins-o, piatra rece mi-a transmis un freamăt în tot corpul. Sângele a clocotit în toate mădularele mele. Acea apă adâncă, parcurgând drumuri subterane, venea din munţi. Se amestecau în ea valurile lui Kiri[2] şi Drina. Iar Drina adună toate pârâiaşele munţilor Toskëriei şi Ghegëriei[3] şi ale Albaniei Centrale.
Şi eu eram fântână şi inima-mi, curgând prin matca numeroaselor generaţii, aduna sângele albanez din cele mai îndepărtate spaţii şi vremi.
Lângă un trandafir înflorit, într-un mai îndepărtat, începuse anotimpul meu omenesc.
Simţeam cum sufletu-mi începea să se extindă, pornind din acea curte înconjurată de ziduri şi copaci imenși, trecând prin cartierele Shkodrei, prin câmpii şi munţi ale Ghegëriei, prin Toskëria întreagă, şi prin ţări şi zări străine, unde trăiesc oameni cu sânge ca al meu.
Dar nu era un sentiment prea clar. Ceva ca o negură subţire-mi învelea sentimentul. Inima se înveselea de puterea acestui sentiment, pe când mintea-mi încă tânără obosea străduindu-se să-i cuprindă măreţia. O iubire deschisă şi necunoscută îmi ispitea inima, neliniştindu-o.
Suferinţa, numai suferinţa îi dăruieşte lumină experienţei, şi nu trufia ce caută-n tinereţe izvorul exaltărilor şi ale revelaţiilor.
Înţelepciune, Înţelepciune – divinitate a maturităţii, doar tu ne salvezi de ameţeala născocirilor şi ne scoţi la limanul raţiunii. Dar maturitatea pe care o aduci, e plătită cu multe lacrimi şi jertfe.
Pe atunci, în anotimpul înflorit al tinereţii, în zadar chemam – printre ispite multicolore – Înţelepciunea, deoarece viciile lumii ieşeau mereu mai tari şi învingeau.
Ca să-i fac de ciudă Înţelepciunii, care ne învaţă să fim smeriţi, Narcis m-am botezat, căci acest nume antic mi s-a părut mai benefic pentru poezia-mi ce căuta izvoare de plăceri unde să se oglindească. Şi m-am aplecat deasupra fiecărei oglinzi lucioase, ca să privesc frumuseţea viciului meu.
Târziu, prea târziu, căutând visele prin oglinzile nesătule ale vieţii, găsit-am pe neaşteptate adevărata mea faţă. Şi-n acele clipe dulcele nume al lui Narcis a căpătat un gust prea amar în buzele mele.
Înţelepciune, Înţelepciune, divinitate mohorâtă ce străluceşti într-o lumină rece tocmai când visele apun – nu vreau să-ţi fiu recunoscător pentru clipele-n care mi-ai sfâşiat voalul superb ce acoperea viaţa cea goală. Strigat-am: Trăiască frumosul vis ce minte! Trăiască încrederea în frumosul vis ce minte!
Azi sunt poate sărman, căci mă mint cu greu. Focul voluptăţilor rafinate mi-a ars carnea-n pat, dar mi-a copt şi sufletul. Un tremur preadulce a rămas totuşi în pat şi-n trup, şi turma anilor, apăsând cu greutatea lor peste mine, nu l-a putut distruge: a rămas cenuşa cântecului pe buzele mele.
Aurul viselor tinereţii a cam ruginit, dar faţa unei divinităţi superbe trimite dinspre crengile înzăpezite ale sufletului raze de nestins: este obrazul Poeziei, mireasa sufletului meu.
Nu mă mai chem Narcis astăzi, când mândria nu mai este virtutea mea cea mai de preţ. Azi nu mai admir ca altădată mitul celui ce a căzut şi s-a-nnecat în apa propriei frumuseţi, nu-l mai admir ca-n primăverile mele fragede, dar nici nu-l dispreţuiesc, fiindcă m-a ajutat să-mi găsesc adevărata faţă.
Într-o noapte întunecată de mai şi de adâncă tăcere, la fântâna din curtea casei părinteşti, am simţit cum, în bezna ce mă împiedica să mă văd, o altă faţă se apropia de a mea, o faţă încremenită, dar cu tenul catifelat şi cu nişte trăsături dulci, răpitoare. Era Sirena Fântânii, oare? A vorbit? N-am auzit niciun sunet. Dar câteva cuvinte mute produceau un ecou în profunzimile ascunse ale sufletului meu.
Nu-ţi înneca amarul experienţei în cenuşa primei Poezii dăruită de generoasele Zâne. Te-ai căutat pe tine însuţi, bătând cărările abrupte ale vieţii. Căutarea fericirii te-a aruncat în paradisuri mincinoase. Fără a te zdrobi de greşeli şi străduinţe, nu se poate ajunge la limanul tihnit al Înţelepciunii. Eşti vlăstarul unui neam plin de suferinţe. Oare nu-ţi dai seama că-n dorinţele tale fierb dorinţele generaţiilor ce n-au cunoscut nici măcar o clipă de fericire pe această lume? Oare nu pricepi că sângele albanez, care n-a putut înflori printre hăurile întunericului, se zbate să-şi ia porţia fericirii care, până acum, i-a fost refuzată? Nu simţi în gura ta setea strămoşilor care s-au născut şi s-au stins în vremuri de blestem şi jale, setea de o soartă cât de cât luminoasă, ce le-a ars sufletul plin de dor? Năpastele coboară peste sufletele albanezilor aidoma unor turme de corbi şi aduc doar doliu. Deschide-ţi ochii de altădată, ochii visătorului Narcis. Caută-ţi adevărata faţă. Străduieşte-te să găseşti fericirea la care visează sângele tău. Şi nu uita că acest sânge se-ntinde şi-n afara trupului tău, ca o mare imensă, iar tu nu eşti decât un val mărunt al acestei mări. Îndepărtează-ți necazurile şi lasă lumina speranţei să curgă degrabă în sufletul tău din ochii miresei tale, Poezia, pe al cărei har nici cele mai nemiloase dezamăgiri, nici cea mai cruntă ignoranţă umană nu-l pot învinge”.
Era întuneric. Acum îmi dau seama că, de mi s-ar fi dat ocazia să mă oglindesc în adâncimile fântânii, aş fi izbutit să-mi găsesc adevăratul chip. 
În română: Kopi Kyçyku


[1] Nume de râuri albaneze.
[2] Râu din Nordul Albaniei.
[3] Principalele regiuni ale Albaniei, în care sunt vorbite cele două dialecte ale limbii albaneze: gheg şi tosk. Acesta din urmă a stat la baza formării limbii albaneze oficiale.