De peste un veac, în cultura
albaneză există o tradiţie de cunoaştere şi îndrăgire a poeziei româneşti, a
literaturii şi a culturii în general. Stăruinţa asupra acestei cunoaşteri nu se
face pe bază de superioritate a uneia şi de împărţire nedreaptă în “culturi
mari” şi “culturi mici”, ci pe baza nevoii ancestrale de regăsire a vechilor
comuniuni spirituale şi chiar estetice ale celor două popoare ale noastre.
Poezia eminesciană reprezintă nu doar un punct, ci un adevărat centru (univers)
de referinţă în aceste căutări şi regăsiri impresionante.
Trebuie să afirmăm de la bun
început că opera poetică a lui Eminescu în cultura albaneză, stă alături de
operele marilor clasici ai literaturii universale. Iar ca impact asupra
esteticii şi simţirii cititorilor, indiferent de generaţie şi domeniu de
activitate, poezia eminesciană este printre cele mai îndrăgite.
Primele poeme ale lui Eminescu au
început să apară în presa de limbă albaneză, cu precădere în cea tipărită în
România, spre sfârşitul anilor ‘20 ai veacului trecut. Poetul, prozatorul şii
criticul literar Dhimitër Pasko, (cu pseudonimele Mitrush Kuteli şi Dr. Pas,
Pogradec 1907-Tirana 1967), precum mărturiseşte şi în proza autobiografică „Un drum dincolo de Tiranspol”, tradusese
câteva poezii şi începuse să recânte
în limba albaneză „Luceafărul”. În
acelaşi timp cu Mitrush Kuteli, marele liric albanez Lasgush Poradeci
(pseudonimul literar al lui Llazar Gusho, Pogradec 1899-Tirana 1987), traducea din
opera lui Eminescu de când trăia la Bucureşti, şi a continuat şi la Graz, unde
se mutase pentru a-şi susţine lucrarea de doctorat, în limba germană, cu tema “Der verkannte Eminescu und seine
volkstümlich-heimatliche Ideologie” (Eminescu
necunoscut şi ideologia lui populară).
Impactul mitopo(i)etic al lui
Eminescu asupra unor poeţi albanezi apare în mod firesc pe temeiul unor date
ontologice, pe care le au în comun cele două culturi: căutarea identităţii,
cultul “Marelui Timp” (Moti i Madh), al timpului
protoistoric, la Eminescu, trecerea de la canonul ritualic orientalizat, la
discursul social şi naţional al poeziei albaneze din prima jumătate a secolului
al XIX-lea (poeţii albanezi de mai târziu care vor relua acelaşi filon tematic
şi motivic vor avea în “Scrisorile”
eminesciene un model). În afară de aceasta, Eminescu credea în existenţa unui
substrat cultural comun traco-iliric. “Tracii
şi ilirii erau popoare înrudite. Descendenţii ilirilor sunt albanezii actuali;
în Tracia s-au născut români. Miklosich ne-a comunicat vreo 50 de cuvinte, care
parte sunt comune albanezilor şi românilor, parte au în amândouă limbile o
formă şi un sens deosebit. Un număr însemnat de cuvinte latine au trecut de la
români nu numai în limba bulgară, ci în toate limbile peninsulei”. Ca dat
esenţial al rasei traco-ilirice Eminescu considera energia extraordinară, pusă
întotdeauna în serviciu străin.
Eminescu a dat dovadă de un
adevărat ataşament faţă de Albania şi albanezi, bunăoară în “Timpul” (1880),
când se referea la familia Ghica, din care provin prinţul Albert şi Dora
d’Istria, scriitoare şi filozoafă, dar şi Ioan Ghika, şi mai târziu Monseniorul
Vladimir I. Ghika, mistic, gânditor şi martir (beatificat la 31 august 2013 la
Bucureşti). “Între domnii fanarioţi,
scrie el, o singură familie s-a distins prin iubire pentru ţările române, prin
sacrificiul vieţii, chiar pentru integritatea patriei: Ghiculeştii. Ei bine,
Ghiculeştii n-au fost fanarioţi veritabili, ci albanezi”. Mai mult decât
atât: Eminescu afirma – nu doar lui Maiorescu în perioada când avea probleme de
sănătate, ci şi lui Mite Kremnitz, mai înainte – că îi plăcea foarte mult limba
albaneză, ca fiind „cea mai expresivă din
univers”, şi vroia s-o înveţe. În poezia “Doina”, unde “De la Nistru
până la Tisa / Tot Românul plânsu-mi-s-a, / Că nu mai poate străbate / De-atâta
străinătate”, Eminescu nu-i pomeneşte pe albanezi ca fiind străini. Din
contră, el vorbeşte clar despre o înrudire sufletească structurală a românilor
şi albanezilor. Este, probabil, un fapt care a determinat în zona arhetipală a
inconştientului apropierea, în temeiul afinităţii elective, a multor poeţi
albanezi de el.
Unele fapte, în baza informaţiei
de care dispunem, vorbesc de la sine. În perioada dintre cele două războaie
(1918-1939), Eminescu a fost socotit în Albania, ca şi în toată Europa, unanim
cel mai mare poet al românilor, ba chiar, pentru vasta rezonanţă a cuvântului
său, numit “nu numai poet român, ci
european, Eminescu a devenit, cu vremea, tot ce are mai de preţ România ca
dimensiune spirituală”.
Numeroşi albanezi, oameni de
cultură, scriitori etc., şi-au exprimat admiraţia pentru nivelul înalt al
cugetării şi simţirii poetului român. Încă de pe băncile facultăţii la
Bucureşti (absolvent al Academiei de Ştiinţe Economice şi, mai târziu, director
la Banca Agricolă a României), Mitrush Kuteli publică un studiu substanţial
privind opera lui Eminescu, articole, note referitoare la limba şi mesajul
marelui poet român. În anii în care a condus catedra de filologie romanică,
conferenţiarul Eqrem Çabej, care urma să devină cel mai mare lingvist albanez,
a ţinut la Tirana un curs special despre Eminescu. În 1959, luând conducerea
lucrărilor editării unui volum de versuri, destinat să cuprindă cea mai mare
parte a operei poetului, Lasgush Poradeci mărturisea că, de-a lungul întregii
cariere sale literare, l-a pasionat îndeosebi complexitatea semnificaţiilor şi
a valorilor literare cuprinse în opera eminesciană. Încă în 1930, aflându-se în
Bucureşti, L. Poradeci mărturisea marea admiraţie pentru poetul român, care l-a
determinat să traducă în albaneză aproape 5.000 de versuri de Mihai Eminescu.
La rândul său, Dh. Pasko editează 2500 de versuri, poezii întregi şi fragmente,
în traducere proprie, în lucrarea lui despre Eminescu.
Mircea Eliade vorbea despre o
relaţionare structurală Eminescu - Universul latin. Am putea vorbi, cum atrage
atenţia academicianul Mihai Cimpoi, despre o astfel de raportare – prin
impunerea unei Weltashaung asupra relaţiilor omului cu Cosmosul şi Dumnezeu, a
unui “om universal” constituit dintr-o polaritate structurală – şi în cazul
universului balcanic. Am spus mai sus că şi poeţii albanezi remarcă la Eminescu
anume “complexitatea semnificaţiilor şi a
valorilor literare”.
Dacă invocăm influenţa lui
Eminescu asupra literaturii albaneze, evidentă mai ales la romanticii albanezi,
dar chiar şi la poeţii de astăzi, urmărirea ei ar fi o foarte atrăgătoare
problemă de literatură comparată. “Este
aproape de neconceput o istorie modernă a gândirii din sud-estul Europei în
deceniul al nouălea al secolului trecut (al XIX-lea, n.n.), scria Lasgush
Poradeci în lucrarea sa de doctorat, fără
a face o exegeză minuţioasă a contribuţiei aduse în acest domeniu de Mihai
Eminescu”. Cunoaştem deja influenţa lui Eminescu asupra unor poeţi din
Balcani, ca, de pildă, asupra poetului albanez Asdren (Aleksandër Stavre
Drenova), participant la adunarea istorică din Bucureşti, ţinută la 5/18
noiembrie 1912, la care s-a hotărât proclamarea independenţei Albaniei. Se
resimte asupra-i influenţa poeziei sociale eminesciene. Asdreni ţinea la loc de
cinste în biblioteca sa opera lui Eminescu. “Poezia lui mi-a fost carte de căpătâi” spunea şi Lasgush Poradeci.
Evident, s-ar putea afirma că modelul eminescian urmat de Asdreni este cu
deosebire cel “social”, dar şi unul “etic”. Maturitatea, incandescenţa,
corectitudinea, curajul, francheţea gândirii eminesciene au inspirat pana unor
autori albanezi până în zilele noastre, dobândind o nouă imagine a locului şi
dimensiunilor lui Eminescu în spiritualitatea albaneză. Citindu-l pe Asdreni,
cum s-a mai observat, am putea uşor constata con-generitatea sa cu mitul
eminescian al Poetului. Eminescu este urmat ca model ontologic şi deontologic
de creaţie. Ca model de poeticitate. Eminescu este un simbol şi un motiv
poetic. Un motiv de verificare şi consolidare a conştiinţei estetice, etice,
sociale; un simbol - model al reprezentativităţii, exponenţialităţii lucrării
poetice în sensul marilor romantici.
În afara editării câtorva cicluri poetice ale lui
Eminescu, incluse în diverse volume apărute la Tirana în 1959, 1963, 1980
(traducători fiind Mitrush Kuteli, Lasgush Poradeci, Vehbi Bala, Perikli
Jorgoni şi subsemnatul – din original, şi alţii din limbi terţe) putem vorbi şi
despre difuzarea mai multor emisiuni radiofonice şi televizate, publicarea a
numeroase studii şi articole omagiale etc. În anii din urmă cercetători
valoroşi, în primul rând filologii albanezi şi albanologi s-au dedicat cu
pasiune studiului vieţii şi operei lui Eminescu în dorinţa de a-şi aduce
contribuţia lor la elucidarea unor aspecte fundamentale ale creaţiei sale. O exegeză “în mod remarcabil ştiinţific
fondată” oferă, în lucrările lor oamenii de ştiinţă
albanezi, un nou şi complex chip al marelui poet român “demn de a sta alături de cei mai reprezentativi exponenţi ai
romantismului european”.
Eminescu e surprins în evoluţia sa în suprafaţă şi în adâncime, pe terenul
literaturii române, dar şi în peisajul poetic european al secolului al XIX-lea.
De menţionat în acest cadru eseul lung “Zeul
epigon” (Gânduri despre opera
şi viaţa poetului albanez Lasgush Poradeci, Presa Universitară Română, Timişoara 2000) al lui Ardian
Kycyku, unde, în lumina faptelor, se trag în premieră noi paralele Eminescu -
Poradeci.